BluePink BluePink
XHost 		Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.
Text Box: HOME PAGE NOUTATI DIN … . ASTRONOMIE SI NAVIGATIE ! O CARTE PENTRU STUDENTI SI OFITERI ! Text Box: Gaurile negre Cînd o stea ramîne cu o masă de cel puţin 3 ori faţă de cea a Soarelui terminarea resurselor nucleare duce la transformarea acesteia într-o gaură neagră. Densitatea stelei şi gravitaţia se măresc odata cu contracţia. În consecinţă viteza gravitaţională de scăpare (viteza necesară pentru a scăpa din stea) se măreşte. Atunci cînd steaua se reduce pînă la raza „Schwarzschild” numită aşa după numele celui care a calculat-o prima dată, viteza gravitaţională de scăpare este egala cu viteza luminii. Astfel lumina nu mai poate părăsi steaua niciodata. Reducerea unei stea gigant la raza „Schwarzchild” reprezintă o compresie incredibilă de masă şi micşorare de dimensiune. Ca exemplu matematicienii au calculat că pentru o masă egală cu cea a 10 sori, după terminarea combustibilului nuclear, raza Schwarzschild ajunge la 30 km. În concordanţă cu legea generală a relativităţii spaţiul şi timpul sunt accelerate sau curbate de către gravitaţie. Timpul este absorbit de către gaura neagră din toate direcţiile. Pentru a parăsi o gaura neagră un obiect sau lumina va trebui să meargă înapoi în timp. Orice fel de obiect care cade într-o gaură neagră va dispărea din universul nostru vizibil. Raza „Schwarzchild” va deveni „orizontul evenimentelor” (event horizon) care reprezintă graniţa fără întoarcere. Orice trece de acestă graniţă nu mai poate părăsi niciodată gaura neagră. Acest punct poate fi considerat ca o stare de densitate infinită în care materia îşi pierde toate proprietăţile familiare. Teoretic poate dura mai puţin de o secundă pentru o stea ca să colapseze într-o gaură neagră dar din cauza efectelor relativiste nu vom putea vedea acest eveniment niciodată. Acest lucru s-a demonstrat cu ajutorul ceasornicelor de la bordul unei nave spaţiale şi cele de pe Pămînt, gravitaţia încetineşte timpul şi poate chiar să-l oprească. Gravitaţia unei stele care colapsează va încetini timpul atît de mult încît vom vedea steaua colapsînd atîta timp cît ne vom uita. Odata ce gaura neagră este formată, cade într-o singularitate. În timp ce gaura neagra absoarbe materie „orizontul evenimentelor” se măreşte. Această expansiune este limitată doar de materia disponibilă. EXISTĂ O GaurĂ NeagrĂ În galaxia M-87 ? Porţiunea din stînga din fotografia alăturată este luată de telescopul Hubble şi prezintă centrul galaxiei eliptice M-87. Se crede că lîngă această galaxie se află o gaură neagră masivă de dimensiunea a mai multor bilioane de mase de sori în centrul galaxiei. Observaţiile indică faptul că aproximativ o masă de 3 bilioane de sori este concentrată în regiunea nucleului galactic, care este doar de dimensiunea Sistemului nostru solar. Linia diagonală care traversează imaginea din dreapta este un jet de de electroni de aproximativ 6.500 ani-lumină, lungime care se crede că ar fi emanat dintr-o gaură neagră situată în nucleul galactic. Imaginea din dreapta mai prezintă schematic măsurătorile făcute în sistemul „Doppler” asupra centrului galaxiei M-87 care sugerează o rotatie rapidă a materiei lîngă nucleu. Măsurătoarea a fost făcută prin cercetarea luminii de pe discul al cărei culoare se schimbă între roşu şi albastru de către efectul Doppler, folosind spectograful de obiecte cu luminozitate slabă de la bordul lui Hubble. O parte din disc se roteşte în aceiaşi direcţie ca Pămîntul şi cealaltă parte se depărtează cauzînd un efect Doppler invers. Gazul de pe o parte a discului se depărtează de Pămînt cu o viteză de 550 km/s (culoarea roşie în efectul Doppler). Gazul de pe partea cealaltă a discului se apropie de Pămînt cu aceiaşi viteză, generînd culoarea albastră în efectul Doppler. Această acceleraţie imensă sugerează un cîmp de gravitaţie extraodinar în centrul galaxiei M-87. O parte din materia din jur este într-un proces infinit de cădere în gaura neagră, iar cealaltă parte este aruncată în spaţiu sub forma unui jet de mare viteză izbucnind din nucleu. PĂUN CĂTĂLIN EM 41 Text Box: METEORITII METEORITII sunt corpuri ceresti solide din spatial interplanetar, rezultati in urma ciocnirii dintre asteroizi sau din dezintegrarea unor comete, care strabat atmosfera pamantului ajungand pînă la sol. Masa meteoritilor variaza de la cateva grame, ajungînd pînă zeci si sute de tone, dimensiunile lor variaza de la cativa milimetrii, ajungînd pînă la zeci de metri. Meteoritii se clasifică în functie de compozitie astfel: -„Iron” alcătuiti din fier si nichel similari asteroizilor de tip M. -„Stony iron” alcătuiti din fier si material pietros similari asteroizilor de tip S. -„Chondrite”, cei mai multi meteoriti fac parte din aceasta categorie, sunt similari ca si compozitie cu mantaua si crusta planetelor. -„Carbonaceous chondrite” sunt foarte asemănători cu compozitia Soarelui, mai putin volatili, similari cu asteroizii de tip C. -„Achondrite” similari cu bazaltul, se presupune ca originea lor este de pe Luna sau Marte. Pămîntul se intersectează zilnic cu o multime de fragmente pe care le atrage. Cele mai mici fragmente de meteorit ard complet în atmosferă si cad pe sol sub forma unor pulberi fine. Arzînd aceste fragmente formează pe cer trene luminoase „meteorii”, fiind numiti si „stele cazatoare”. Fragmentele mari explodează uneori în atmosferă dar nu ard în întregime, ele găsindu-se sub forma de meteoriti. Majoritatea meteoritilor au dimensiunile egale cu cele ale granulelor de nisip dar pot ajunge la dimensiunile unei mingi de tenis care poate străbate atmosfera terestră cu viteza de peste 30.000 mile/h. După ce pătrund în atmosfera, datorită frecării cu particulele de aer, se pot încălzi pînă la temperatura de 3000 grade F, iar caldura degajată de acest fenomen vaporizează majoritatea meteoritilor. În anumite perioade ale anului, atunci cînd pămîntul traversează orbitele unor comete unde au avut loc acumulări de fragmente, iar aceste fragmente pătrund în atmosfera terestra, are loc fenomenul de „ploaie de stele căzătoare” datorită arderii acestor fragmente. S-a calculat că masa pămîntului creste anual cu aproximativ 10.000 tone datorită masei meteoritice. Obiectele extraterestre care lovesc Pămîntul pot forma cratere de 12 pînă la 20 de ori mai mari decît mărimea lor. Au existat cazuri în care meteoriţi de dimensiuni gigantice au lovit Pămîntul precum cel din peninsula Yucatan din Mexic, despre care se crede că a provocat dispariţia dinozaurilor. Cel mai mare meteorit care a lovit Pămîntul în epoca modernă este cel căzut la 30 iunie 1908 la nord de rîul Tungusca în Siberia (60 grade 55’ Nord, 101 grade 57’ Est). Actualmente cea mai răspîndită teorie susţine că acesta a fost un corp solid cu un diametru de circa 50 de m, care a explodat cu o forţă echivalentă cu aproximativ 15-30 megatone TNT, la aproximativ 6 km deasupra solului. Cel mai mare meteorit recuperat în SUA a cazut într-un cîmp de grîu în sudul statului Nebraska în 1848. Martorii au afirmat că au văzut o imensă minge de foc în miezul zilei, mai strălucitoare decît Soarele. Meteoritul a fost găsit îngropat în pămînt la 3 metri adîncime. Acesta cîntărea 1180 kg. Cel mai renumit crater meteoritic din SUA se găseste în Arizona si este urias. Marginile se ridică la 50 metri deasupra pămîntului, este adînc de 200 m. Diametrul este de aproximativ 1,6 km. Acesta este primul crater care s-a dovedit a fi produs de un meteorit acum 20-50 mii ani in urma. ALINA DANIELA STANESCU TM 32 Text Box: O NOUA LUCRARE DE ASTRONOMIE !